Despre colțurile armonioase

și de ce avem nevoie, fizic, de un loc al nostru

Acum câțiva ani, mi-am dat seama că aveam un fotoliu pe care nu mai stătea nimeni. Era într-un colț al sufrageriei, lângă fereastră. Îl moștenisem de la un prieten, era confortabil, dar îl uitasem acolo. Stătea acoperit cu hârtii, haine pe care urma să le sortez, două cărți pe care urma să le citesc. Cumva, devenise altă „to do”.

Într-o zi, am eliberat fotoliul. Am pus o pătură peste, o cană pe colțul măsuței, o lumânare. Și am început să mă așez acolo dimineața, înainte ca toată casa să se trezească. Doar să stau. Cu cafeaua. Fără telefon. Cinci minute. Zece, când aveam.

Lucrul acesta mic — un colț pe care îl revendicam pentru mine — a făcut o diferență pe care nu o anticipam. Atât de mare încât a rămas, ani la rând, una dintre cele mai bune practici de reglare emoțională din viața mea de zi cu zi.

De ce contează spațiul?

În psihoterapie vorbim foarte mult despre siguranță. Despre cât de greu este să ne reglăm emoțional dacă mediul din jurul nostru nu ne sprijină. Sistemul nostru nervos citește, în permanență, semnale: lumina, zgomotul, ordinea, texturile, mirosurile. Decide, în câteva secunde, dacă suntem în pericol sau acasă.

Cred că subestimăm cât de mult contează asta. Petrecem ore întregi în spații aglomerate, neîngrijite, încărcate de obiecte care ne cer ceva. Și apoi ne mirăm că nu reușim să ne odihnim. Că suntem obosiți chiar și când dormim destul. Că nu mai știm cum se simte liniștea.

Un colț calm acasă nu este un lux. Este o resursă — în sensul cel mai practic al cuvântului. Un loc în care sistemul tău nervos învață, încet, că poate să se așeze. Că poate să respire mai adânc. Că nu trebuie să rămână mereu în alertă.

Ce face un colț să fie „calm”?

Nu trebuie să fie mare. Nu trebuie să fie scump. Nu trebuie să arate ca pe Pinterest. Dar are nevoie de câteva lucruri:

Un loc unde să stai. Un fotoliu, o pernă pe podea, o margine de fereastră. Ceva pe care corpul tău să-l recunoască, după două-trei zile, ca fiind „al lui”.

Câteva obiecte alese de tine. Nu multe — două sau trei. O cană pe care îți face plăcere să o ții în mână. O lumânare. O plantă. O carte pe care vrei să o citești fără să îți promită productivitate. Obiectele de aici ar trebui să fie blânde cu tine, nu să-ți ceară ceva.

Lipsa anumitor lucruri. Telefonul — nu acolo. Lista de cumpărături — nu acolo. Ce ai de făcut mâine — nu acolo. Colțul acesta nu este un birou ascuns. Este un loc de pauză.

O lumină care te liniștește. Lumina caldă, indirectă, calmează sistemul nervos mai mult decât credem. O lampă mică, o lumânare, lumina naturală a dimineții — orice ai prefera.

Cum se folosește?

În niciun fel anume. Fără reguli.

Te poți așeza acolo dimineața, cu cafeaua, înainte ca telefonul să-ți deschidă ziua. Seara, cu o carte. La finalul unei zile grele, fără să faci nimic. Lângă o plantă pe care urmează să o uzi.

Ce contează, de fapt, este regularitatea. Sistemul nervos învață prin repetiție. Cu cât te întorci mai des în acel colț, cu atât el devine, în interior, un fel de ancoră de siguranță. Ajunge să fie suficient să-ți așezi privirea acolo, dintr-o cameră alăturată, și corpul tău începe deja să se relaxeze.

Un loc la care să te întorci

Cred că, într-o lume care ne cheamă tot timpul în afara noastră — la muncă, pe ecrane, la planuri — avem nevoie, fizic, de un loc la care să ne întoarcem. Nu unul mare. Nu unul perfect. Doar al nostru.

Pentru mine, acesta a fost — și continuă să fie — fotoliul de lângă fereastră, cu pătura, cu cana, cu lumânarea. Un colț pe care l-am eliberat, într-o zi, pentru mine.

Te invit, dacă nu ai deja unul, să-ți creezi unul. Nu îți trebuie nimic mai mult decât intenția de a-ți face loc, în propria casă, pentru tine.

Cu iubire, Vera